TĂBĂCEA

TĂBĂCEA visurile

cu sare și mirodenii,

introducându-le în propriile intestine.

După care, cu o preocupare sacramentală,

le atârna de grinzile din cămară,

așteptând ziua oportună

pentru a ospăta din ele.

-Azi vom cina din aleanul meu. Mâine Dumnzeu ne va da.

Cel care va veni din urmă să se grăbească.

Și o sete profundă

făcea să plesnească pereții frontali

și cerea lichide arzânde

ca sî poată păși prin paradisul său imaginar.

A murit fără să știe.

Visele sale au secat

pline de praf și pânză de păiangen

de atâta așteptare, așteptând, așteptând.

MACERAVA els somnis

amb sal i pebre

embotint-los en els seus propis budells.

Després amb cura sacramental

els penjava de les bigues del rebost

esperant el dia adient

per tal de celebrar-los.

–Hui soparem els meus delers. Demà Déu proveirà.

El que vinga darrere que arree.

I una set pregona,

que li clivellava les parets de la calavera,

li pregava líquids de foc

per a poder passejar pel seu paradís imaginari.

Es va morir sense adonar-se’n.

Els seus somnis s’han assecat

plens de pols i de teranyines

esperant, esperant, esperant.

*******

(Versió en romanès d'Andrei Langa del poema del llibre inèdit Petjagollal de Manel Alonso i Català)