dijous, 24 de maig de 2012

TĂBĂCEA


TĂBĂCEA visurile
cu sare și mirodenii,
introducându-le în propriile intestine.
După care, cu o preocupare sacramentală,
le atârna de grinzile din cămară,
așteptând ziua oportună
pentru a ospăta din ele.
-Azi vom cina din aleanul meu. Mâine Dumnzeu ne va da.
Cel care va veni din urmă să se grăbească.
Și o sete profundă
făcea să plesnească pereții frontali
și cerea lichide arzânde
ca sî poată păși prin paradisul său imaginar.

A murit fără să știe.
Visele sale au secat
pline de praf și pânză de păiangen
de atâta așteptare, așteptând, așteptând.




MACERAVA els somnis
amb sal i pebre
embotint-los en els seus propis budells.
Després amb cura sacramental
els penjava de les bigues del rebost
esperant el dia adient
per tal de celebrar-los.
–Hui soparem els meus delers. Demà Déu proveirà.
El que vinga darrere que arree.
I una set pregona,
que li clivellava les parets de la calavera,
li pregava líquids de foc
per a poder passejar pel seu paradís imaginari.

Es va morir sense adonar-se’n.
Els seus somnis s’han assecat
plens de pols i de teranyines
esperant, esperant, esperant.

*******
(Versió en romanès d'Andrei Langa del poema del llibre inèdit Petjagollal de Manel Alonso i Català)